România are un talent rar: reușește să transforme stabilitatea într-un produs negociabil, cu termen de valabilitate scurt și condiții flexibile. O scoatem din sertar când dă bine la Bruxelles, o punem pe pauză când încep calculele interne și o reambalăm rapid sub forma „responsabilității politice” atunci când lucrurile scapă de sub control.
Criza actuală, livrată cu precizie de Partidul Social Democrat, nu este nici prima și, cel mai probabil, nici ultima. Diferența este doar de ambalaj. Mesajul rămâne constant: stabilitatea e utilă, dar nu chiar atât de importantă încât să nu poată fi sacrificată pentru o repoziționare de moment.
Între timp, numele lui Ilie Bolojan a devenit un fel de unitate de măsură pentru tensiune politică. Dacă rămâne, e stabilitate. Dacă pleacă, e reset. Dacă se negociază, e strategie. În realitate, sistemul ar trebui să funcționeze indiferent de un nume sau altul. Dar asta ar însemna să discutăm despre reguli, nu despre persoane, iar regulile nu produc titluri spectaculoase.
Ce se vede mai puțin este costul acestei gimnastici politice. Nu apare în conferințe de presă și nici în declarații atent calibrate. Se vede în întârzieri, în decizii amânate, în investiții puse pe hold. Stabilitatea, atunci când devine opțională, începe să producă facturi. Nu le plătește nimeni direct, dar le resimte toată lumea.
Există, desigur, explicații. Democrația presupune negocieri, diferențe, chiar și conflicte. Corect. Doar că între negociere și joaca de-a „vedem ce se întâmplă dacă apăsăm butonul” există o linie destul de clară. Problema apare când linia asta devine decorativă.
În relația cu exteriorul, lucrurile sunt și mai simple. Partenerii nu sunt interesați de nuanțele interne ale unei crize. Nu contează cine a început sau cine a câștigat un punct. Contează dacă țara funcționează sau nu. Dacă proiectele merg sau nu. Dacă angajamentele sunt respectate sau reinterpretate în funcție de context.
În mod ironic, stabilitatea este invocată exact de cei care o folosesc cel mai des ca instrument de presiune. Devine un argument în discurs și o monedă în culise. O valoare declarativă, dar negociabilă în practică.
Poate că, la un moment dat, ar merita încercat și invers: stabilitatea ca regulă, nu ca excepție. Nu sună spectaculos, nu generează breaking news și nici nu ajută prea mult la repoziționări rapide. Dar are un avantaj clar: funcționează.
Până atunci, rămânem la varianta cunoscută. Stabilitatea există, dar doar în măsura în care nu încurcă prea tare. Iar când încurcă, se ajustează. Sau se amână. Sau se redefinește. După caz.
Be the first to comment