Acordul comercial dintre Uniunea Europeană și Mercosur nu mai este un exercițiu teoretic de diplomație economică. După 25 de ani de negocieri, documentul a ajuns în punctul în care produce efecte concrete, iar România este obligată să iasă din zona declarațiilor prudente și să își clarifice poziția reală. Pentru că acest acord nu este nici alb, nici negru. Este, mai degrabă, un test de maturitate economică și politică.
Privit dinspre industrie, Mercosur arată tentant. Deschide piețe mari, greu accesibile până acum din cauza tarifelor ridicate și a birocrației. Pentru România, asta înseamnă șanse reale pentru sectoare deja integrate în economia europeană: componente auto, echipamente, utilaje, cablaje, produse industriale cu valoare adăugată. Nu vorbim neapărat de exporturi directe spectaculoase, ci de un efect de propagare. Dacă marile companii europene cresc pe piețele din America de Sud, furnizorii lor din România cresc odată cu ele. Este un tip de oportunitate mai puțin vizibil, dar extrem de concret.
Problema este că România nu este doar o țară industrială. Este și o țară agricolă, iar aici acordul devine incomod. Importurile de carne de vită, carne de pasăre sau soia din America de Sud nu sunt o simplă temă de dezbatere pentru Bruxelles. Sunt o amenințare directă pentru fermele românești mici și medii, care funcționează deja la limită. Concurența nu este una corectă, iar fermierii știu asta. Ei respectă reguli stricte, costisitoare, în timp ce produsele care ar urma să intre pe piața europeană sunt realizate în condiții mai permisive, cu costuri mai mici și presiune pe preț.
Aici nu este vorba doar despre profit sau pierdere, ci despre structură economică. România riscă să piardă capacitate de producție agricolă într-un moment în care securitatea alimentară a devenit o temă strategică. Ultimii ani au arătat cât de fragil este echilibrul dintre producție, importuri și stabilitate socială în mediul rural. Un acord comercial prost gestionat poate accelera declinul unor zone întregi.
Există, desigur, și o față pozitivă pentru agricultură, dar una rezervată și selectivă. Produsele procesate, vinurile, alimentele premium, bio sau cu indicație geografică pot găsi consumatori în marile orașe sud-americane. Nu este o soluție de masă, ci una de nișă. Funcționează pentru cei bine organizați, nu pentru agricultura de subzistență sau semi-subzistență, care domină încă România rurală.
Din punct de vedere politic, România joacă un rol prudent, poate prea prudent. Susține comerțul liber, dar cere garanții. Problema este că, în lipsa unor politici interne solide, garanțiile europene rămân adesea literă de acord. Protejarea fermierilor nu se face doar prin clauze scrise, ci prin capacitatea statului de a interveni inteligent, de a sprijini adaptarea și de a investi acolo unde piața nu o face singură.
Pentru consumatori, Mercosur poate aduce prețuri mai mici la anumite produse. Este argumentul cel mai ușor de vândut public. Dar prețul scăzut pe termen scurt poate ascunde costuri mai mari pe termen lung, dacă dispar producători locali, dacă se pierd locuri de muncă și dacă România devine tot mai dependentă de importuri.
În realitate, acordul UE–Mercosur nu este o capcană inevitabilă și nici o mană cerească. Este un amplificator. Amplifică ce este deja puternic și expune ce este deja fragil. Pentru România, întrebarea nu este dacă acordul este bun sau rău, ci dacă statul român este pregătit să-l gestioneze. Iar aici, răspunsul rămâne deschis.
România poate câștiga din Mercosur, dar numai dacă știe ce vrea să apere și ce vrea să dezvolte. Altfel, riscă să constate, peste câțiva ani, că a fost prezentă la masă, dar nu a jucat cu adevărat partida.
Be the first to comment